Ţinuta ridicolă a jurnalismului indispune, asemenea unui milog amputat, cu suficienţă şi obrăznicie, fiindcă ea are particularităţile unei compoziţii hibride, viermănoase care estropiază cititorii şi le provoacă silă.

În genere, plicticoasă şi umplută de tulburările patologice ale cronicarilor, afiliată practicilor de investigaţie zgrepţănată şi agresivă, evocând stilul aplicat al miliţionerilor, ea combină cu un patos utecist straniu cultura de prost-gust şi imnificarea dubioasă; musteşte de târgoveţi fonfi şi locvace clămpănind într-o atmosferă tovărăşească de studio, amintind melanholicos de bastioanele ceauşiste, recurge monoton la emisiuni care pristuiesc telespectatorii, nefast ilustrate prin platitudine şi depravarea cerinţelor estetice.

Tragismul iritant şi promiscuitatea scandaloasă, în care lâncezeşte gazetăria, sunt întreţinute de amatorismul şi mediocritatea izvoditorilor care umplu de-a valma on-line-urile cu texte, sunt permise de gândirea lemnoasă a moderatorilor unor emisiuni radio-tv, sporite de relaţiunea stranie dintre politicienii locali şi jurnaliştii slugarnici, dezmăţaţi şi lacomi, care îndoapă cu omagii scabroase administraţia judeţului ori se supun unor concesii dezolante.

Se mai disting, fără dubiu, afinităţi tenebroase între angajaţii stîngaci din mass-media şi doi-trei ţopârlani isterici care, laolaltă, balansează solidar, patriotic şi nedisimulat între semianalfabetismul pitoresc, impertinenţa de mahala şi semidoctismul indiscret, legitimând astfel, cu timbru beletristic neademenitor, un spectacol nărăvaş în cheie mediocră.

An de an, escaladând integritatea morală, abuzuri mistice cu implicaţii folclorice se epuizează în ceremoniale artificiale, ghiftuind înfiorător abonaţii vorace la banii publici.

Lejeritatea cu care se surmontează precaritatea actelor culturale stradale, fixează sub semnul întrebării administraţia confuză care le răsfaţă şi proslăveşte insolent – deşi nimic n-o îndrituieşte – brusc amorezată de proiecte îndoielnice.

În pofida solicitării unui aranjament valoric firesc, replica garanţilor educaţiei de iurtă este sanctificarea bătrânilor culturnici raionali, ”debordând” de artă şi frumos, supravieţuitorii uitaţi ai epocii socialiste fără posibilitate de înzdrăvenire, fosilele stafidite de care gem instituţiile bugetare.

Pe lângă naivitatea sponsorilor privaţi sau agoniseala personală, subvenţia publică întreţine, deşucheat, capela beletristicii, îngropelniţa culturii, morga esteticii, cioclii literari-artistici şi, mai nou, tiparniţele de familie care nu se jenează la editarea maculaturii consistente de lavoar, îndeplinind aspiraţiile himerice, ale scornitorilor de triluri şi stihuri, întru recunoaştere galactică.

Respectul pentru meserie şi lectori, o îndatorire elementară care nu se poate vindeca doar prin tratamente financiare ori publicitare, este trădat de infiltrarea neresponsabilă şi grosolană a unor texte slute şi răscolnice, de populismul girat consistent la şpriţul cazon, cu o naturaleţe insolită, ambalată suspect într-o tutuială de birt, şi prin menţinerea fără tâlc a şlehtelor de comentarii mârlăneşti, sediţioase, aproape epileptice.

Sunt avansaţi, cu insistenţă, pirotehnişti ai vulgarităţii birjăreşti, justiţiari demagogi şi agresivi, contemplatori ai străinătăţii şi complici ai globalismului, exponenţi ai scandalurilor în numele terapiilor naţionale triumfale, care jonglează tâmp cu informaţii, analize şi ideologii politice sau religioase, dezlănţuindu-se ”salvator” ori apelând dăscăleşte la efortul comunitar în favoarea secularizării ţării şi, pur şi simplu, la incriminarea amnezică a popilor.

Aşadar, ne îndreptăm spre etapa redundantă: toţi cu smerenie şi fiecare cu Dumnezeul obrăzalnic.

Pseudocucernicia omului XXI stârneşte eschive – el caută justificări despre nerodnicia moralei religioase, ostenindu-se să-şi contureze o devoţiune închipuită, la care face apel numai în situaţii dificile, ajungând mai puţin evlavios şi mai mult stăpânit de rezoane.

Liberi-cugetători, încolţiţi pe locul fostelor sate şi lăcaşuri sfinte brutal demolate, ancoraţi în strasurile ”credinţei” personale, neînsoţită de spaţiul duhovnicesc, din inimă – după mărturisirile proprii – , ne indică semnele egoismului şi imaturităţii creştine, dezvăluind o conştiinţă austeră, scrupuloasă şi anxioasă.

Fără a fi vorba de îngrădirea libertăţii de gândire şi nici de suprimarea imaginaţiei, ci de o idiografică experienţă, se poate afirma că, mergând către biserică, vom învăţa să trăim edenic în prezent.

Nici în trecut şi nici în amintiri.

Deloc în viitor, exclus în vise şi închipuiri.

Din când în când, izbucnesc răscoale bezmetice, orgolioase dar ratate, ca nişte sminteli încremenite la frontiere culturale, etnice, rasiale, sexuale ori confesionale accentuând hâd pedagogia unor regizori inflexibili, constanţa strategiilor mecanice şi absenţa chestionărilor personale.

Chiar şi-atunci, textele sunt nebuloase, pline de generalităţi neconvingătoare, fără detalii ferme şi limpezi, surplusul de voce neacoperind lipsa de coerenţă vizibilă şi, într-un fel dizgraţios, reliefează amatorismul truculent din imprimatele bistriţene.

Cu tot aplombul lor, susţinut de un trafic uşor interpretabil, tipăriturile validează şubrezenia fibrei condeierului stingher, neieşit în lume, fără stil şi pricepere, osândindu-le barbar la paschinade stângace, necioplite, fără maniere şi rafinament de capitală, specifice gazetăriei provincialiste care se exprimă amfibolic şi hămăie repulsiv.